Lacrima...

Nu am scris de mult, motivul, pe care l-am rostit adesea pe buze, este acelaşi. Nu cred în arta creată de un artist care nu se lasă controlat de ventriloc. (Metaforă, desigur, ceea ce vreau să spun este că viziunea mea asupra creatorilor de artă, este văzută din postura unui scriitor. De la pictori care aduc culoare prin intermediul non-culorilor, de la amintirile pe care le retrăieşti prin intermediul melodiilor pe care le asculţi din nou şi din nou doar pentru a retrăi acel moment, în trecut, până la picătura de ploaie aflată pe prima frunză cazută în această toamnă. Toate aceste opere artistice, indiferent de marionetă "aka pictor, scriitor s.a." sunt controlate de un ventriloc. Ventrilocul este acea voce din capul tău care-ţi rosteşte ce culori să utilizezi pe planşa albă care aşteaptă să fie pictată, acea voce care îţi te ghidează pe tot parcurul procesului de creaţie din nou şi din nou şi din nou, până când a exprimat ceea ce a vrut încă de când ai luat pensula în mână.)

Majoritatea articolelor sunt începute cu celebra frază "Astăzi voi vorbi despre...", dar acesta nu este un articol ca oricare altul, după cum probabil ai observat şi în primul paragraf. În continuare, te voi lăsa pe tine să citeşti printre rânduri şi să laşi ventrilocul care de data asta nu te foloseşte drept marionetă, să trăiască următoarea înşiruire de cuvinte.

Astăzi, ventrilocul, a decis că vrea să vorbim despre contemplarea asupra acţiunilor din trecut, asupra modului în care au fost abordate lucrurile şi impactul pe care l-au avut asupra persoanei de astăzi. Sper că nu ştiţi sentimentul despre care vreau să vorbesc în continuare şi dacă îl ştiţi, îmi pare rău pentru că aţi trecut prin asta. Este vorba de momentul în care lacrima nu vrea să realizeze acea ruptură şi să îşi urmeze cursul obişnuit, să cadă pe obraz urmată de o lacrimă, şi de o alta...

"Cerul încă nu şi-a pierdut culoarea,

E încă gri, cum a fost şi ieri...

Şi totuşi, nici până acum nu a plouat,

Doar tună, neştiind ce va urma."

Cum nu poţi să plângi, începi să devii confuz cu privire la ce simţi: "Oare ar trebui să o fac, oare ar trebui să tac?" şi te gândeşti la asta fără încetat constientizând mai apoi că pieptul ţi-e tot mai greu. Presiunea începe să crească din simplul motiv că toate lacrimile care nu au vrut să se rupă de tine au decis să se adune, tot adune... Pentru unii, aceste suspine pe care le ai în momentele de slăbiciune, te fac să reflecţi asupra lucurilor pe care le-ai făcut în lume. Toate lucurile pe care ţi le-ai dorit să le faci dar nu ai apucat pentru că pur şi simplu nu a sosit timpul.

De curând am auzit următoarea vorbă "Dacă ţi se spune că mai ai 60 de secunde de trăit, ce faci?", lucru care mi-a dat de gândit o perioadă îndelungată... Doresc să închei acest articol cu un exerciţiu de imaginaţie: încercaţi să vă puneţi într-o postură de viaţă şi de moarte, deci, întrebarea e "Dacă ţi se spune că mai ai 60 de secunde de trăit, ce faci?" Pe baza răspunsului pe care îl vei acorda, încearcă să faci acele lucruri de fiecare dată când ai ocazia, pentru a nu le regreta în momentul în care acel exerciţiu de imaginaţie devine realitate.